Povești cu triburi –XII– Spre Papua, spre korowai

1. Pregătirea
2. PELNI spre Papua
3. Orașul Agats pe teritoriul Tribului Asmat
4. Hitchhike pe bărci
5. Pe la Tribul Citak – injil masuk

1. Pregătirea

„De ce vrei să mergi în Papua? Papuașii sunt brutali. Sunt primitivi, nu știu de Dumnezeu și nici de Guvern.”
„Vrei să te împuște acolo?” Musanif începe să râdă.

Mai, 2012. Eram în biroul lui Muhhibah, la Rectoratul Universității Mataram. El și Musanif, responsabilii cu studenții străini, mă chestionau despre plecarea în Papua. Mie îmi trebuia o hârtie de la universitate, ca să obțin o hârtie de la poliție. În Papua, străinilor li se cere o foaie de drum ștampilată de poliția centrală, din Jakarta. Și după Seram, când pentru foaia aia m-am blocat două zile într-o secție de poliție de la capătul lumii (vezi povestea), suspectat că-s activist, mă mobilizasem să fiu în regulă.

Cu o lună înainte, presa vorbea de doi turiști germani împușcați pe o plajă din Papua, înrăind imaginea papuașilor în ochii indonezienilor. De când teritoriul lor a fost anexat abuziv Indoneziei, băștinașii din Papua de vest își cer independența. Conflictele dintre ei și armata indoneziană de ocupație se lasă frecvent cu victime. Și fiecare tabără se descurcă cum poate, unii să se facă auziți, alții să-și justifice prezența.

Nț, păi stai, nu e așaa… „Dar cum e?” Eee, asta durează. „Cât?” Este mai complicat. „Ce acte îmi trebuie? De unde? Azi?!” Stai, să vedem ce putem face. Du-te și vorbește cuu… „Cu cine?” Ei, du-te și vorbește.

După săptămâni de insistențe, în Mataram și la Jakarta, n-am primit nimic. E complicat.

Bun.

Împreună cu Iulius Carebia, vroiam să ajung la korowai, cunoscuți pentru că-și construiesc casele în copaci. Pe internet găsisem câteva oferte all-inclusive, de „tribal adventure”, cu băștinași gătiți ca pentru copertă și prețuri exclusiviste. Am aflat că teritoriul lor, în sudul Papuei, e undeva în pădurile dintre mlaștinile zonei Asmat și Munții Maoke. Și am văzut câteva documentare despre korowai și kombai (trib învecinat), care ne-au incitat, cu rezervă. „Sălbăticia” frumos colorată servea prea bine prezentatorului erou. În ce lume trăiesc korowaii?

Listăm hărțile cu Papua, printăm un ghid despre malarie, pregătim aparate foto, hamace și tende de ploaie, plase de țânțari, GPS, busolă, macetă, sac etanș și kit de reparații. Îndesăm rucsacii cu pachete de tutun Amor, pachete de kretek, brichete, cafea, bomboane și zahăr, îmi iau sandale de la reparat și plecăm. Avem trei luni de viză la dispoziție.

2. PELNI spre Papua Top

Din Mataram (oraș din Lombok): 22 de ore cu autobuzul până în Surabaya (oraș port din estul Javei), apoi, patru zile jumate cu vaporul până în Kaimana (port din sudul Papuei), unde o vorba pe limba lui îmi aduce prețioasa foaia de drum, de la un polițist toropit, o noapte pe izolir, în portul din Kaimana, mai la lumină, că la umbră mișunau șobolanii și bețivii, și încă două zile pe vapor, până în Agats (orășel-port la est de Kaimana), în zona Asmat. Nouă zile de drum.

Puteam scurta, combinând trei avioane și doar o zi pe vapor. Dar așa, pe mare, cu PELNI, am avut parte de un început al călătoriei. PELNI este compania de transport maritim, care leagă arhipelagul indonezian. Pe vapor, călătorii, câteva sute, până la cinci mii!, se cam adună în funcție de etnie, fiecare cu limba, muzica și credințele lor. Îți rămâne să-i găsești pe unii care se întorc unde vrei tu să mergi.

Surabaya-Kaimana, patru zile jumătate cu K.M. Dobonsolo: pe cinci punți, saci foarte mulți, baloți enormi cu pufuleți și tăiței instant, hamali, mobilă, asiatici în cămăși lungi și cu tichii albe, ca arabii, ca să vezi bine că-s musulmani, femei cu cârpa-n cap, femei pe tocuri, bărbați mai negricioși, cu cruci din inox la gât, militari, baxuri imense de detergent, copii de toate felurile, vânzători de toate cele, fete care se vând pe ele, o mushola (cameră de rugăciune pentru musulmani) sub o cafenea, muezini în competiție cu karaokiști ș.a. Pe același metru pătrat, în același timp, se cântă la chitară, se doarme, se ascultă muzică și recitări din Coran – la telefonul mobil, se joacă, se fumează, se stă la taclale și se râde. De unde ești? Ce religie ai? Poți să mănânci orez? Unde-i familia ta? Ești însurat? De ce nu ești însurat? Ia-ți o nevastă indoneziancă.

Kaimana-Agats, două zile pe K.M. Tatamailau: „Mergeți aici, în Papua? În satele din pădure?! Faceți o cercetare?” Căpitanul și echipajul ne primesc foarte prietenos și curioși, în colțul lor de liniște și curățenie, apărate cu sârmă ghimpată. Pe 1000 de locuri sunt 1500 de pasageri, majoritatea papuași. Patrioți locali beți, copii care zburdă peste sârmele ghimpate, cartofori conștiincioși, contrabandiști de cap-tikus (ștampila-șoarece – o băutură spirtoasă) din Sulawesi, blatiști ascunși în bărcile de salvare, căcat în toate bărcile de salvare (ghici de ce le-am verificat), bătăi cu cuțite (bătaia a continuat în primul port, unde taberele au primit întăriri), un bețiv care a căzut peste balustradă, în mare, vânzătoare de betel și grupuri de creștini ce cântă entuziasmați. Ritmul azan-ului, de pe celălalt vapor, e înlocuit de cel al anunțării filmelor, care rulează la cinematograful de la puntea patru. La fiecare două ore, difuzoarele de pe vapor anunță filmul următor. Alternează regulat: unul cu bătaie, cu unul porno.

Pentru somn preferăm liniștea cabinei de comandă. Aici, indonezienii – echipajul din cabină e indonezian – se prind repede în discuții. Politică, economie, călătorii, despre noi, despre ei.

E un sat în Papua unde sunt numai femei. Da, numai femei trăiesc acolo, întărește căpitanul. Dacă prind un bărbat îl violează și apoi îl aruncă. Și copiii, dacă sunt fete le țin, pe băieți îi omoară. Un subordonat, mai învârstă, ne lasă să înțelegem că ar ști mai multe, dar nici el nu ne poate lămuri cu detalii de zonă, sau nume. Însă ne ajută cu hărți ale cursurilor de apă, de la nord și nord est de Agats, unde a lucrat mai demult, pe o barcă de pasageri.

Vorbind tot de Papua, aflăm de la ei că arca lui Noe ar fi ajuns, de fapt, în Golful Manokwari, în nordul Papuei. Și se pare că Sukarno (primul președinte al Indoneziei) și-ar fi făcut baston din lemnul rămas din arcă.

Am lipit și un videoclip, cu atmosfera de pe PELNI.

3. Orașul Agats pe teritoriul Tribului Asmat Top

Agatsul e foarte pitoresc. Toată așezarea e suspendată pe stâlpi de lemn și străzile sunt de fapt poduri. Cinci zile ne-am plimbat fără să atingem pământul.

Din port ne ducem auto-invitați acasă la Modestus, un doctor din Sulawesi. În Agats nu sunt autovehicule. O luăm la pas, printr-o rețea din lemn, în care casele sunt conectate cu punți. E sezonul uscat și mlaștinile au devenit câmpuri cu buruieni, deasupra cărora e așezat orașul. Casa lui Modestus e din scânduri albastre, cu tâmplărie albă și cu terasa largă, ca un ponton, de jur-împrejur. Relaxant. Nevastă-sa, am uitat cum o cheamă, ne aduce cafea și ceai și întreabă ce vrem să mâncăm. În camera noastră, așezăm cutiile cu medicamente lângă perete și ne întindem izolirele. Locuința de serviciu folosește și ca depozit pentru dispensarul ambulant, cu care Modestus pleacă prin satele izolate ale districtului. Amândoi s-au mutat de câțiva ani din Sulawesi în Agats, unde au primit repartiție.

Dr. Modesus are teren „în interior”, în satele din mlaștinile și pădurile de la nord de Agats. Face analize, ține lecții de igienă, adună date, dă medicamente. În Papua, problemele principale sunt malaria și tifosul. Nu e prea convins de rezultate. „Iau medicamente două – trei zile și, dacă se simt mai bine, întrerup tratamentul. Mai mult își fac rău.”

„Puteți veni cu mine. Facem o zi cu barca, până acolo. Dar nu știu dacă ei sunt în sat, uneori nu găsesc pe nimeni, sunt plecați la pădure. Negustorii de gaharu se duc cu ei. Papuașii fac adăposturi în pădure și stau o săptămână, două, cu familia, cu copiii. Vânează, pun capcane în jurul taberelor și caută lemn de gaharu. Nu se duc la școală, nu fac nimic în sat. Dacă au noroc să găsească lemn bun, negustorii îl plătesc pe loc. Apoi ei le și vând mâncare, țigări, baterii, macete, topoare… Pentru ei (papuașii) sunt bani buni.”
„Gaharu e tot mai greu de găsit. Au niște sonde cu care caută, mai demult foloseau făcute din lemn, acum sunt din metal. Sunt și care știu după miros unde e. Așa zic ei. Dar acum sunt mulți care caută.”
”În afară de banii din gaharu, nu au alți bani. Trăiesc din pădure.”
„Sunt programe guvernamentale, ca să-i învețe să facă agricultură. Să curețe pădurea și să planteze orez. Dar e dificil cu ei. Nu pot să învețe. Și nu vor să stea în sat.”

În Papua, am aflat de febra lemnului gaharu (agar wood), un lemn aromat, folosit la prepararea de parfumuri. O rețea de comercianți, majoritatea din Sulawesi, duc lemnul din pădurile papuașilor până în Sulawesi, sau Java. De acolo e trimis în China, sau Orientul Mijlociu, unde se fabrică parfumurile cu esență de gaharu.

Modestus ne instruiește și pe noi cum să facem cu malaria. Ne dă niște teste, pe care ți le poți administra singur, pentru a determina ce malarie ai. Ne dă și medicamentele. Și mai departe: să mâncăm bine, să dormim destul și să avem noroc.

(Notă – În Papua sunt două tipuri de malarie. Tratamentul diferă în funcție de parazitul care o dă. Pentru cei care stau perioade lungi, adică luni de zile, nu se poate face profilaxie cu medicamente. În Indonezia, medicamentele pentru malarie, ultimele versiuni, care sunt eficace, sunt gratuite, dar se dau doar în spitale și clinici. Cele din farmacii au fost folosite aiurea și parazitul a dezvoltat rezistență la ele.)

Șase zile, cât am stat la Modestus, am cunoscut un prieten de-al lor și două prietene de-ale ei, toți din Sulawesi. Atât doar, și nici un papuaș. Lipsește viața socială din Indonezia. E o moleșeală depresivă, molipsitoare. Modestus măcar are povești faine, de la lucru. Nevastă-sa însă se plictisește liniștită, și la lucru, și acasă. La fel și prietenii lor. Sorbitul cafelei, întrebatul despre cum e vremea și aprinsul țigării sunt activități care umplu timpul. Bănui că în comunitățile de papuași e mai viu.

Agats este în centrul teritoriului tribului asmat. A devenit centrul administrativ al noului District Asmat și a fost umplut cu bugetari, aduși din Java și Sulawesi, care își așteaptă cuminți salariile, picotind după birouri. Ei sunt principala sursă de venit a comunității. Pe banii aduși prin ei, trăiesc o grămadă de mici magazine și mâncătorii, ținute de javanezi și sulawesieni. Pe asmati îi vezi la marginea drumului, mestecând betel, așteptând să treacă ziua, vânzând pește și fructe, sau în port, unde cară marfa. Doar copiii lor dau viață străzii. Cât e ziua, se zbenguie goi pe lângă canalele unde se poate sări în râu.

(Notă – Guvernul de la Jakarta, face eforturi constante de a popula Papua cu etnici malai, în special din Java și Sulawesi, prin Proiectul Transmirasi. La fel ca-n Maluku, sunt ridicate orașe din nimic, care apoi sunt umplute cu birouri și funcționari care nu au obiect de activitate. Unde se deschide o plantație de palmier de ulei, sau o exploatare miniera, de câte o companie străină, sunt aduse familii de malai, pentru a lucra. Satele „transmigrasi.” Așa se rezolvă problema compoziției etnice. Deja, peste 50% dintre locuitorii Papuei, dintre cei cu buletin, sunt malai.
În mijlocul pădurii, sunt construite sate fantomă, cu zeci, sau sute, de case, fără locuitori, cu școli fără elevi. Asta justifică existența unor birouri și direcții, din orașele de dinainte, dislocă fonduri – care apoi trec din mână-n mână, susține propaganda autorităților de la Jakarta, despre eforturile pentru dezvoltarea comunităților izolate, și-i învață pe băștinași cu banii.
Fondurile necesare sunt acoperite de o parte, o mică parte, din taxele plătite de americanii de la Freeport, cea mai mare exploatare de aur, și a treia mare exploatare de cupru, din lume, principalul contribuabil la bugetul Indoneziei, aflată în Papua.
În 1969, jumătatea vestică a Noii Guinee, una dintre zonele cu cele mai mari zăcăminte de aur din lume, a fost ocupată de Indonezia și transformată într-o provincie a acesteia. Indonezienii se ocupă de „dirty job”, pentru a-i ține sub control pe papuași, și se aleg cu banii plătiți de străini pentru a exploata resursele naturale. Din Papua, Indonezia exportă materie primă neprelucrată (minereu, cherestea, ulei de palmier etc), valoarea muncii adăugate fiind minimă, și la fel și dezvoltarea / calificarea populației. Și oricum, majoritatea angajaților din aceste companii nu sunt papuași, ci etnici malai, veniți din Indonezia.
Accesul jurnaliștilor este strict controlat, iar activiștii locali dispar frecvent, fără urmă. Accesul turiștilor străini este de asemenea restricționat și descurajat.)

Noi căutăm cum putem ajunge la tribul korowai. Ce știți despre ei?

Dar o hartă, aveți? Nu. Ce bărci pleacă spre amonte? Nu știm, trebuie să mai întrebați. Unde putem găsi informații despre korowai? Nu știm. Râdem, râd și ei, și plecăm mai departe. La Direcția de Transporturi pe Apă (în zona Asmat nu există drumuri pe uscat) ușa e descuiată, intrăm și ne băgăm nasul prin birouri: hârtii, calculatoare, scaune goale, pustiu. La WWF, întâlnim oameni faini, au și o hartă, care însă nu cuprinde zona korowailor. La Poliție: aveți aprobare pentru un studiu? La administrația locală: nimic. Ba da! Avem o hartă, e pe perete, în birou la șefu’. Da-i încuiat acum. La administrația forestieră, ni se oferă să mestecăm niște betel. Toți au auzit de korowai, și atât. La Radio Swamena, postul local de radio, o combinație de hobby și job, rezultatul e la fel ca așteptările, dar măcar ascultăm muzică locală și din PNG (Papua Noua Guinee). În concluzie, salariile merg.

Papuașii sunt mari fani PNG, văzută ca jumătatea liberă a teritoriului lor. Acolo papuașii, cu toate că-s sub controlul interesat al australienilor, nu sunt cetățeni de categoria a doua. Șepci, tricouri, plase cu emblema PNG și muzică din PNG, se găsesc semi-clandestin prin toate localitățile din Papua. Muzica din PNG! Foarte faină. Adică e simplă, veselă, un contrast de neînțeles cu majoritatea localnicilor din Agats, care par niște aurolaci.

După ora trei nu mai e nimeni prin birouri. Și nici noi nu mai avem chef de umblat. Mai vedem mâine. Cu câmpul de boscheți în față – casa lui Modestus e la marginea Agatsului – întinși pe terasa podită cu scânduri, auzim țârâitul cicadelor, fumăm un kretek și așteptăm seara.

Cum se duc căutătorii ăia de gaharu, cu cățel, cu purcel, în mijlocul junglei? Lemnul ăla misterios și parfumat e cu atât mai scump cu cât e mai vechi, mai bine îngropat. Așa o fi. Am copiat de la muzeul din Agats o schiță a zonei Asmat. Pe încrengătura de râuri, care cuprind pădurea, sunt sute de cătune. Să plecăm după ăia cu gaharu? Să mai căutam o cale ieftină spre korowai?

Ne întâlnim cu Erik, unul dintre puținii băștinași școliți. Și singurul care ne-a dat informații concrete și dezinteresate despre korowai. Erik e curatorul muzeului asmatilor, din Agats. Asmatii sunt renumiți pentru sculpturile prin care comunică cu spiritele strămoșilor. Fiecare clan are o nenek moyang (stră-străbunică – om, animal, sau plantă, cu puteri supranaturale). Nenek moyang le comunică urmașilor prin vise, viziuni, fenomene din natură etc. Bărbații asmati reprezintă viziunile în care apar strămoșii prin sculpturi și desene. Iar sculpturile și picturile formau casele spiritelor, unde asmatii se adunau cu strămoșii lor la ceremoniile tribale.

Lucrarea Necuratului! au strigat misionarii creștini, când au venit din țările lor. Și mai strigă și acum! Începând cu sosirea misionarilor, în 1953, asmatii sunt salvați. Au fost convertiți la creștinism, iar casele de ceremonii și sculpturile lor, etichetate ca păgâne, au fost arse, sau lăsate în paragină. Apoi, Episcopia Agats a construit Muzeul Culturii și Progresului Asmat. Sculpturile lor, devenite obiecte decorative, se vând acum pe bani buni la galerii din străinătate.

Erik zice că mai știe o casă de ceremonii, dar e cam părăginită și aia. Comunitatea respectivă e mâncată de lepră, și mulți au murit.

Au fost și asmati care i-au respins pe misionari. În 1967 a fost împușcat un pastor american și de atunci zona Agats a devenit așa mlăștinoasă, se căiește Erik. Acum, ei se tem de puterea misionarilor.

Business-ul cu „artă tribală” înflorește. Muzeul episcopiei organizează anual un festival, la care asmatii împodobiți cu pene de pasărea paradisului se întrec în „sculpturi tribale”, într-un concurs cu premii substanțiale. Astfel de evenimente se organizează și la cerere, pentru turiștii cu bani.

Erik: „Ai văzut, ei nu pot să adune banii. Nu pot să facă o afacere. Oricât primesc, termină până mâine. Nu-și cumpără lucruri, ceva pentru casă. Își cheamă prietenii, cumpără multă mâncare și se distrează până termină tot. Ziua următoare se duc să ceară de la prieteni. Și cheltuiesc mult pe băutură. E dificil cu ei.”

Băștinașii s-au împrietenit cu alcoolul și serile se mai lasă cu bătăi și chiar omoruri, între asmatii băuți, ceea ce mărește distanța dintre ei și noii veniți, în majoritate musulmani, care de fapt au adus alcoolul aici.

Erik se plânge că asmatii îl presează să le vândă sculpturile, că vor să fie plătiți înainte de a se apuca de lucru, ș.a. „Mi-e teamă să aleg sculpturile ce intra în concurs. Iese cu ceartă și cu bătăi între ei, apoi vin la mine supărați. Nu vreau să mă mai ocup de asta.”

4. Hitchhike pe bărci Top

Iar s-a oprit motorul! Și acum curentul ne duce lent spre mal și ne bagă-n copaci. Câțiva bărbați se opintesc să scoată barca dintre crengi. Pârâie catargul farului. S-a prins sub o creangă! Nu mă abțin să nu râd, dar bag aparatul foto în tașcă și ajut și eu. Scăpăm, și apoi continuăm cu curentul, în liniște, îndărăt. Se aud păsările. Așteptăm să pornim. Lumea înghesuită la umbră, sub prelată, cotcodăcește cu voce joasă. Doar o tanti, pe care mai devreme o lua cu leșin și-și dădea ochii peste cap, la propriu, ridică vocea și parcă dă ordine. Vorbește într-un dialect local. Văd că lumea scoate să dea câte ceva de mâncare la copii. Din ușa camerei motorului, femeia îi instructează pe căpitan și ceilalți doi, plini de vaselină până la brâu. Trece printre noi o cană de plastic cu orez și un pet cu apă. Căpitanul aruncă orezul pe motor, iar femeia întinde petul și varsă apă peste. Apoi se întoarce la locul ei și bolborosește ceva.

Suntem pe un canal, care taie meandrat pădurea, spre Râul Sirets. Din Agats, am prins o barcă de pasageri și marfă, spre amonte. „Probabil că ajunge la noapte în Senggo” zicea lumea, și căpitanul era de aceeași părere. Punând cap la cap informațiile despre korowai și bugetul nostru, itinerariul se înșiră cam așa: Agats – Râul Sirets – Senggo – Basman, cu barca. Apoi, din Basman, avem mai multe opțiuni. O să vedem acolo.

E cald ca dracu. Mă așez pe marginea bărcii, cu picioarele în apă. Domnul de lângă mine îmi atrage atenția. „Nu e bine”. Ce? „Nu e bine să ții picioarele în apă. Sunt crocodili. A zis și femeia.” Profit, și-l întreb ce se întâmplă. „Femeia a zis de la început că e o problemă. Ea are acasă un copil crocodil, în satul ei (din Sulawesi), și când a plecat a uitat să-i dea de mâncare. De asta a zis să li se dea de mâncare copiilor.” Și de ce au pus orez pe motor? „Ofrandă. La întoarcere, căpitanul va trebui să aducă, de acasă, un ou și orez și să le arunce aici în râu. Altfel n-o să mai poată trece.”

Spre după-amiază, cu 300m mai jos de Fos, un sat la jumătatea drumului spre Senggo – unde trebuia să fi ajuns cu o zi înainte –motorul a murit pentru a ?-a oară și-am rămas în mijlocul apelor, în derivă. Am avut parte de un apus fantastic, în mijlocul lacului format la confluența aia de pe Sirets. Apusurile pe râu, din Papua, sunt fascinante. Parcă simți peisajul ăla calm, cu sunete de păsări, în care totul se mișcă lent și la scară mare. Motorul n-a mai pornit până a doua zi. Ne-am înghesuit sub prelată, toată noaptea, ca să ne ferim de ploaie. Eu am prins un loc ciucit în „bucătărie”. Iulius, nu știu.

Dimineață, în Fos, căpitanul ne spune că nu mai trece prin Senggo. Ce fain! Dar, avem noroc, prindem o barcă de pește și în aceeași noapte ajungem în Senggo.

Băieții de pe Adijaya, barca de pește, sunt din Sulawesi. Le fel ca echipajul și pasagerii de dinainte. Cu câțiva ani în urmă, un unchi de al căpitanului, a venit în Papua, să ducă pește de la pescadoarele de pe mare, în satele de pe râuri. Apoi, au tot venit din familia lui, să lucreze aici, pe bărci. Vând pește și diverse mărfuri. În sudul Papuei nu sunt drumuri de mașină și sute de așezări comunică prin rețeaua de râuri.

Trei zile, cât am stat în Senggo, am împărțit cu ei puntea și cabina înghesuită, dar ordonată, de pe Adijaya. Sulawesienii din sud sunt navigatori de când se știu, renumiți ca pescari, comercianți și pirați. Și, pe unde i-am întâlnit, au fost niște gazde pe cinste.

Cel mai tânăr membru al echipajului are 17 ani. Adună bani pentru a-și plăti viitoarea nevastă. Are o prietenă, în vârstă de 13 ani, cu care urmează să se însoare. Și trebuie să adune vreo 20 de milioane de rupii (1.300 EUR) pentru familia ei. Miresele din Sulawesi sunt scumpe. Dar, sunt și printre cele mai frumoase indonezience.

În Senggo adunăm informații, realiste, despre korowai și triburile învecinate, ne completăm proviziile, ne uităm la cursele de bărci de viteză și așteptăm o barcă spre amonte. În Papua, șmecherii dau liniuțe cu bărci de viteză. Benzina e scumpă aici, dar banii n-au valoare pentru viața de zi cu zi, și alte distracții nu există. În Senggo am dat cu ochii și de malarie. O femeie, papuașă, efectiv a căzut din picioare, când trecea pe ponton, prin fața noastră. Am auzit pe cineva strigând dureros, s-au adunat mai mulți în jurul ei și câțiva au început să danseze, lovindu-și genunchii, unul de altul, văitându-se. Boceau. Femeia murise de malarie.

În Senggo e o comunitate mixtă de papuași și malai. Papuașii trăiesc din agricultură, pescuit, mici munci pe la unii-alții și, câțiva sunt bugetari – la școală, biroul portului etc. Indonezienii, majoritatea din Sulawesi, trăiesc, din comerț: gaharu și magazine cu tot ce se poate vinde. Toate bișnițurile sunt ale lor. Cine și cu ce, cumpără toate astea? Sunt bani. Din proiecte forestiere, infrastructură și gaharu.

Atârnând pe pontonul din dreptul satului și întrebând pe toată lumea, ne-am lipit până la urmă de primarul unui sat din amonte, care trecea cu speedboat-ul de protocol. A urmat o cursă turbată, cu curbe strânse pe culoarele de pantanal, sărit peste butuci, sărit de motor, liniște pentru câteva minute, și iar vâjâit și smucituri, un apus ca-n Papua, și apoi stele. Dar bine că s-a terminat. Am ajuns în Tiau, un sat de pe teritoriul tribului citak.

5. Pe la tribul citak – injil masuk Top

E întuneric, nu vedem unde am ajuns. Nici n-am înțeles exact ce ne-a zis. Ce sat e aici?! Bun, unde stăm? Dar bărcile spre Basman trec pe aici? Primaru’ le strigă ceva unora de pe mal. Înțeleg că ne lasă pe mâna cuiva, care ne va conduce la altcineva, „om bun” ne asigură el și ambalează motorul. Cu rucsacul pe umăr urcăm pe mal, unde un grup de bărbați și copii se adună să ne întâmpine.

Ne iau cu ei, la chef! Într-o casă, cu o singură încăpere mare și goală, urlă muzica, e aproape întuneric, și vreo 30 de papuași, majoritatea bărbați tineri și copii, se simt bine. Nu pot zice că dansează, se mișcă cumva, vorbesc tare, râd tare și copilărește, unii-s beți, alții, nu-mi dau seama. Sunt și fete, stau mai pe margine, unele cu copii. Eu și Iulius ne tragem lângă un perete, mai aproape de omu’ cu muzica, care pare mai șef. (Era primarul.) Încă nu cunoaștem pe nimeni. Iar ei ne aruncă câte o privire din mers. Din când în când, câte un tânăr chiuie și ceilalți îl urmează, sărind prin sală, sau alergând în jurul casei. Mi-aduc aminte de cakalele, dansul războinicilor din Huaulu, (vezi articol) doar că aici e pe background de disco și house chinezesc. Omul de la stație schimbă melodiile și ritmul la fiecare minut, sau mai des, însoțit de sunetele bucuroase, sau dezamăgite, ale celor din mijloc, de care nu pare să țină cont. Fiecare e cu treaba lui. E chef și se chiuie.

La un moment dat s-a terminat. A tăcut generatorul și întunericul a devenit complet. Ne-am dus la magazin, unde urma să dormim.

Magazinul, e unul singur, e ținut de doi băieți, de cam 15 și 17 ani, din Sulawesi. Sunt singuri. Tatăl lor e plecat cu gaharu. Au venit în Papua de câțiva ani, pentru gaharu, și au deschis magazinul din Tiau, care folosește mai mult ca centru de colectare pentru lemn. O dată la câteva săptămâni, barca de gaharu trece pe aici și-l ia. În rest, fac un ban vânzând benzină pentru bărci, țigări, zahăr, tăiței instant, sare, orez, biscuiți și unelte. Sătenii au bani din gaharu, sau lucrând pentru câte-un proiect guvernamental de dezvoltare a zonei. Cel mai des, magazinul e locul de adunare la o bârfă și o țigară la bucată.

(Notă – În Indonezia, este răspândit obiceiul ca bărbații și băieții mari să plece în lume, să lucreze. Practica asta a intrat și-n vocabular: „merantau” și întorsul acasă, din merantau, se cheamă „mudik”. De obicei își lasă femeile acasă, sau cel puțin copiii rămân la bunici, sau unchi. Familiile se adună laolaltă, odată la câteva luni, sau mai rar.)

Fiind oaspeți, ne revine rolul de a face cinste cu țigări. Așa că lumea se adună și cere. Mai cumpărăm câteva pachete de Surya (țigări kretek). Cerem și noi informații și ajutor pentru a găsi o barcă spre Basman, un sat la granița dintre teritoriile korowai, kombai și citak. Din ce aflasem, Basman părea locul potrivit pentru pornit la picior, prin pădure, spre ținutul oamenilor cu casele-n copac.

După niște rânduri de kretek și după ce-i convingem (sper) că nu suntem nici misionari, nici business-mani, discuția se mai desțepenește. E prima dată când simt că am ajuns între papuași. Până aici, ei erau zdrențăroșii de pe margine.

„Pe Dairam Kabur (Râul Tulbure), mai sus de Basman, o femeie a născut doi copii. Un băiat și o fată, cu pielea albă. Pe femeie o chema Terok. Bărbatul nu a vrut să țină copiii și i-a cerut femeii să-i omoare. Dar ea s-a gândit: de ce să-i omoare? Sunt frumoși. I-a făcut pachet într-o coajă de palmier, a legat pachetul cu ratan și le-a dat drumul pe râu, gândindu-se că ei pot să trăiască și să-și facă tribul lor. Apoi s-a întors acasă și i-a dat bărbatului să mănânce cordoanele ombilicale ale copiilor și i-a zis că i-a omorât.
Când am auzit că au venit doi albi în sat, să urce deasupra de Basman, am râs. Au venit să-și caute mama, am zis.” Lukas Fomu, șeful satului Tiau.

În Papua Noua Guinee, în mai multe locuri, am aflat că după moarte oamenii (cel puțin papuașii) trăiesc sub pământ și au pielea albă. Din când în când, ei – spiritele reîntrupate – ies la suprafață, ca oameni albi, și se întorc la familia lor. La citak, n-am intrat în așa detalii. „Injil masuk.” (injil = evanghelie, înger, creștinism; masuk = a intra/ajunge) Lukas Fomu ne zice asta, de câte se nimerește. Și pare rezervat în a vorbi despre obiceiurile lor.

Cum ajungem la Basman? „Trebuie să vină de jos barca cu materiale pentru proiect. Vă duc ei. N-ați văzut-o?” Nu, am așteptat-o trei zile în Senggo, fără nici o veste. „Poate o să vină.” Undeva, mai sus, e un proiect „de dezvoltare rurală”, se construiește un sat. O dată la câteva săptămâni, urcă acolo o barcă cu materiale de construcții și mâncare. Mai e și varianta să cumpărăm benzină și să ne ducă unul dintre săteni, cu barca lui. Basman e la jumătate de zi de aici. Mai așteptăm.

Tradițional, citak trăiesc din pescuit, vânătoare, sago, cartofi dulci, banane. Nu cresc animale, cel mult au câțiva porci, care mișună pe lângă casă. Se laudă că-s mari vânători de crocodili. Ne-au chemat să ne arate craniile de crocodil. Da. Acum nu mai sunt crocodili, ca înainte, și nici ei nu mai merg așa des la vânătoare. Viața e completată cu ce cumpără, cu banii de pe gaharu și din proiectul guvernamental.

„Ne dezbrăcăm cu toții! Dacă vreți, eu zic, și toată lumea hainele jos! Și noi avem tradiții.”
Unul, cu dread-uri si fruntea boltită, seamănă cu Predator, iese în față. Nu e din Tiau, și e mai orientat. Știe că jos, în Agats, turiștii vin să-i vadă pe papuași în port tradițional. Adică în pielea goală, pictați și înzorzonați. „Cât vreți [să plătiți], e bun. Nu cerem mult.”

Mă fâstâcesc. Încerc să-i explic că vrem să vedem cum trăiesc ei acum. Cum e viața lor și să le auzim poveștile. Nu-mi iese. Așa că, mai simplu, mă fac că nu pricep ce vrea. Ne împrietenim, ne pozăm. „Ai țigări?” Am. Și din nou, „daca vreți, un cuvânt și ne dezbrăcăm toți! Facem o ceremonie tradițională.” Dar arcuri nu vrem să cumpărăm?

Lukas și restul stau deoparte. Or fi precauți? Nu prea trec călători așa, de capul lor, pe aici. Ori vin cu un grup organizat, cu un ghid măcar, ori sunt misionari, ori, mai rar, voluntari umanitari. Primii caută să vadă băștinași dezbrăcați și înarmați, următorii – pe drumul civilizației și credinței drepte, și ultimii – integrați.

Cumpărăm două pachete de Surya și ne așezăm pe jos, la taclale, roată, în magazin. Le spun câteva povești, ce le-am auzit în Kalimantan și Seram. Apoi Lukas ne spune câteva de-ale lor. Încet, își intră în rolul de povestitor, și apoi în poveste. Mi-ar fi plăcut să-l înregistrez.

Mai mult decât poveștile, simpliste, mi-a rămas modul teatral – nu artificial – în care povestea. N-am întâlnit mulți povestitori ca el.

Despre oamenii din Sulawesi.
„O femeie a născut mai mulți copii, în timp ce mergea la râu să prindă pește. [Ascultătorii se contrazic cu privire la locul exact, unde s-a întâmplat asta.] Ea a ascuns copiii într-un copac buni și s-a întors în sat. Niște oameni au trecut pe lângă copac, au auzit plânsete de copii și au despicat trunchiul, cu un topor de piatră, să vadă ce-i înăuntru. Jumătate de pom a căzut în râu și jumătate pe mal. Oamenii au scotocit jumătatea căzută pe mal, dar n-au găsit nimic. Apoi, ei s-au întors în sat. Copiii au fost duși de apă… Oamenii din Sulawesi vin acum pe apă.” Triburile din sudul Sulawesiului sunt cei mai renumiți navigatori din arhipelag.

Despre citak.
„Un om a mers cu femeia lui pe râu, după mâncare. Ei au găsit ouă de crocodil și le-au luat, să le ducă acasă, să le mănânce. Bărbatul i-a zis femeii că vrea să se culce cu ea și când ea n-a fost atentă, el i-a vârât un ou în vagin și-a dezvirginat-o. Ea a rămas gravidă. Când să nască, în loc de țipăt de copil, s-au auzit din ea sunete de crocodil. Oamenii s-au speriat și-au fugit din sat. Femeia a rămas singură, cu un frate de-al ei. Ea a născut un crocodil.
Cum creștea, puiul de crocodil își ajuta mama și unchiul în gospodărie, la prins pește, la trecut apa, la adus fructe. Când s-a făcut mare, mamă-sa ia povestit ce făcuse tatăl lui. El s-a supărat foarte tare și a zis că-l va omorî. A vorbit cu mamă-sa și i-a zis cum o să facă.
S-a ascuns lângă un copac de betel, de pe malul apei. Bărbatul, tatăl lui, a trecut pe acolo și s-a oprit să culeagă nuci. Când a coborât din pom, crocodilul a sărit pe el și l-a mâncat. Apoi, s-a dus și le-a spus, mamei și unchiului, că îl omorâse și a plecat din sat. S-a dus să locuiască pe malul râului, departe de sat.
Într-o zi, pe când crocodilul dormea, a trecut un pescar pe acolo și, fără să-și dea seama, l-a prins în plasă. Era un pescar din neamul oamenilor uriași. Știți, pe vremuri erau oamenii cu coadă, oamenii uriași, oamenii pitici, multe feluri. El a tăiat crocodilul și a luat carnea cu el. Inima a lăsat-o acolo, pe nisip. Din ea au iești oameni. Tribul citak.
Acum, când mergem la vânătoare, nu avem voie să facem sex cu o săptămână înainte.”

Din Biblie.
„La început au fost doar foc și răutăți pe Pământ și lui Dumnezeu nu i-a plăcut, așa că a trimis apa. A trimis țunami. A făcut o barcă și i-a zis la om: omule, urcă în barcă și ia câte o pereche din fiecare animal. Furnică, muscă, cassowary, porc, toate. Apoi a venit țunami.”
Mai povestește și de Babel, de facerea lumii și de smochinul din care a mâncat Adam. Ce fruct a mâncat? „Smochină. Nu știu, aici nu există pomul ăla. Tribul israel îl are.”

„Poveștile sunt de la nenek –moyang. Toate sunt istorie, dar noi nu știm clar cum s-au întâmplat lucrurile.”

Lukas zice că el cunoaște bine pădurile și toate râurile. A umblat și prin teritoriile altor triburi, când a fost după gaharu. Știe și de satul în care trăiesc doar femei, dar n-a reușit să-l găsească. Poate că nu mai există.

După două zile, nici o veste despre barca cu materiale pentru proiect. În a treia, tocmim o canoe motorizată, ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și plecăm spre Basman.

Cătin-ting-ting-ting-ting! Îmi clănțăne și dinții de la motorul cu un singur cilindru. Îi zice motor ketinting. Râul devine mai îngust, stufărișul de pe margine e înlocuit de pădure. Când oprim, să umple rezervorul cu benzină, urechile mi se dezmorțesc și încep să aud păsări. Apoi, motorul îmi zdruncină timpanele mai departe. E foarte cald, frige. Îmi pun un tricou pe cap și trag cu ochiul afară. Din loc în loc apare câte o casă cocoțată pe picioare înalte, de trei – patru metri, înconjurată de bananieri. Dar nu văd locuitori. După șase ore, motorul tace și alunecăm în liniște spre un ponton. „Aici e Basman”, arată barcagiul peste malul abrupt, din stânga.

Am plecat de 23 de zile din Lombok.

(În articolul următor: trei săptămâni la tribul korowai)

Top